Muzica: liant, catalizator, instrument de manipulare sau metodă terapeutică? (III)
Muzica, instrument de manipulare?
Note pe portativ
Societatea începutului de mileniu III pare să devină tot mai mult tributară concepţiilor actuale vehiculate la nivel global, conform cărora priorităţile omului sunt eficienţa si calitatea materială a vieţii, bunăstarea materială vazută ca necesitate primă, confortul biologic si psihic vazut ca o rezultantă necesară a primelor două. Morala creştina tinde sa fie înlocuită cu o morală exclusiv socială care păstrează uşoare urme ale fundamentelor sale iniţiale, cu etici construite dupa necesităţile si interesele diferitelor societăţi si instituţii. Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, clasică sau via Internet, ca exponent al deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globalizarea culturală. Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologice, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile americane, policier-urile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale, cu invariabilul justiţiar frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism (actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi Cosânzeana, universal, de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungmetrajului, a serialului sau chiar a desenului animat şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, toate acestea însoţite de muzica de fond corespunzătoare, multiplele canale TV care „varsă” în eter exclusiv videoclipuri muzicale, a înlocuit, sau e pe cale să o facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă.
Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă, transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de o parte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctualitate, iar pe de altă parte să colecteze imensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut o „rostogolire” accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a ritmurilor obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash (toate provenite din multiculturalismul american). Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prin desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi monotone, care crează o dependenţă la nivel subliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte „cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar stimulative, obsedante şi cu o componentă clară de sugestionare subliminală auditivă), dar şi o dimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentru miliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Cluburile sunt pline în toată lumea de aceşti tineri care dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi muzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă, violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă, nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce denumire ar apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM, sau U TV, K-lumea la noi, transformă muzica într-un limbaj universal al sunetului strident, violent, lipsit de muzicalitate, care instigă la letargie, lene, pierdere inutilă a timpului, la sexualitate ca act bio-psiho-fiziologic ce nu depăşeşte nivelul animal, şi nu de puţine ori la revoltă socială cu extremele ei ce se apropie de criminalitate. În mod particular, la noi în ţară a „înflorit” şi este excesiv de mediatizat curentul muzical suburban şi subcultural apărut din interiorul suburbiilor rrome: manelismul. Având parcă o perdea a lipsei de discernământ în faţa ochilor, un procent îngrijorător de mare din populaţia României de toate vârstele ascultă cumpără, respiră şi trăieşte în ritm de manea. Rromi agramaţi, inculţi, lipsiţi de orice sensibilitate artistică sau culturală, dar putred de bogaţi, ne sfidează din limuzinele de zeci de mii de euro şi din palatele de sute de mii de euro, râzând satisfăcuţi (şi etalându-şi lanţurile, brăţările şi dinţii de aur) de faptul că au reuşit în numai câţiva ani de democraţie post-decembristă sa subjuge cultural un neam care odinioară era bine ancorat în spiritualitatea creştină, dar care astăzi idolatrizează tocmai subcultura opulentă cîntată în ritmuri cu accentul pe timpul tare al măsurii (1 şi 3), generic numite manele şi care au isterizat o mare parte a României contemporane.
Tot aici trebuie amintit şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al mişcării New Age, foarte melodios, un amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor sau muzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechi şi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual. Acest curent se adresează aşa zisului intelectual, omului trufaş dar submediocru, care are părerea despre sine că este deasupra lucrurilor în general şi deasupra creştinismului în mod special. Tot aici trebuie să amintesc şi curentul meloterapeutic iniţiat de anumite grupări parapsihologice de factură orientală şi New Age, în care „conduce” detaşat pseudo-meloterapeutul Gheorge Iovu, după părerea multora un novice în ale muzicii, muzică ce nu depăşeşte ca nivel cultural şi intelectual palierul şcolii generale, dar care a reuşit să-şi vândă compoziţiile aflate la limita mediocrităţii în sute de mii de exemplare, ca muzică de meditaţie sau terapie. (va urma)
pr. Radu Ioan Trifon
