Să învăţăm (şi) de la copii

Înţelepţii susţin că un om atent şi deschis la minte poate învăţa câte ceva de la fiecare persoană care îi iese în cale şi, de asemenea, că poate învăţa în orice împrejurare. Ştim foarte bine că inclusiv dintr-un eşec putem extrage preţioase învăţături. Asta face diferenţa dintre adevărații învingători şi ceilalți oameni. Fiecare om pe care îl întâlnim poate reprezenta o binecuvântare sau chiar o lecţie pentru noi. În ambele contexte, cu multe beneficii, însă numai dacă, desigur, gestionăm corect situaţia.

Recent, o întâmplare la şcoală – subsemnatul dascăl fiind – m-a pus serios pe gânduri. Aveam o ”fereastră” (oră liberă) şi stăteam în hol citind o carte. Dintr-o dată, un copil dintr-o clasă mică (învăţământul primar) iese val-vârtej din clasă, foarte supărat, aproape plângând. Părea foarte revoltat, dar schiţa şi o anume tristeţe pe chip. Îl ştiam pe copil. E un băiat foarte educat şi cu extrem de mult bun-simţ, ieşit din tipar chiar, în sensul cel mai bun al cuvântului. Mai mare dragu’ să-l ai elev!
L-am întrebat care e problema şi am rămas ”afiş” şi, totodată, profund marcat şi pătruns de cele auzite din gura unui ţânc de numai 10 ani. Mi-a spus, aproape printre lacrimi, că l-au supărat foarte tare colegii, nota bene, pentru că ei făceau gălăgie şi profesoara nu îşi putea ţine ora. Copilul (aveau oră cu o profesoară, nu cu învăţătoarea) se întreba mirat şi revoltat până la cer, spunându-mi clar şi răspicat, cum de pot colegii lui să dea dovadă de atâta lipsă de respect faţă de doamna profesoară! “Nu se poate aşa ceva, domnu’ profesor, nu au pic de respect pentru doamna profesoară!” Repet, acestea sunt cuvintele unui copil de numai 10 ani.
Câtă empatie are acest copil! Am rămas profund impresionat! Poate exagerat de empatic copilul, e drept, dar dacă ar fi aşa toţi copiii, oare cum ar fi atmosfera într-o şcoală? Dar în societate? Îmi vine în minte cântecul antologic al lui John Lennon, cu nişte versuri extraordinare – “Imagine” (Imaginaţi-vă/Închipuiţi-vă).
Întotdeuna trebuie să avem mintea şi inima deschise. Iar un dascăl cu vocaţie ştie foarte bine că poţi învăţa foarte multe de la un copil. Profesorii buni doar îi învaţă pe copii lucruri. Profesorii cu vocaţie îi învaţă pe copii şi mai ales învaţă multe de la copii. Elevii/copiii pot fi profesori foarte buni, adesea, pentru adulţi. Cine gândeşte altfel, nu e făcut pentru catedră, cred eu.

De exemplu, poţi învăţa să fii fericit chiar fără motiv. Poţi învăţa să te bucuri de nişte lucruri relativ mărunte, cum ar fi o plimbare, o ninsoare, o ploaie, nişte lucruri pe care adulţii, cei mai mulți, din păcate, le consideră banale. Poţi învăţa să te joci, să râzi cu poftă, să te bucuri doar pentru că… eşti. Prin fiecare om pe care îl întâlneşti poţi ajunge să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Fiecare om este ca o oglindă pentru sinele tău. Printr-un copil vezi cât eşti de răbdător (unii nu au răbdare nici cu ei înşişi, darămite cu alţii) sau în ce măsură ştii asculta o persoană. Iar pentru a asculta pe cineva, aţi ghicit!, ai nevoie de răbdare. De multă răbdare și înțelegere.
Şi mi s-a aprins beculeţul amintindu-mi ce spunea Dalai Lama, și anume două lucruri:
1. ”Dacă ar învăţa toţi copiii din lume să mediteze de la vârsta de 8 ani, într-o generaţie am stârpi tot răul de la rădăcină.” Care e rădăcina, vă întreb?! Aş spune că educaţia şi mediul aferent.
2. ”Când educi mintea unui copil, nu uita să-i educi şi inima.” Degeaba un copil va deveni un adult realizat în exterior, dacă în interior este pustiu.
”Inteligenţe sunt destule, caractere însă, prea puţine.” Am devenit prea reci şi prea tehnici. Nu mai avem răbdare cu cei de lângă noi, ba nici măcar cu noi înşine! Nu ne mai ascultăm inima/vocea interioară. Nu mai avem răbdare să(-i) ascultăm. Nu mai avem timp. De ce? Ne grăbim, dar nu-mi dau seama unde… Am ajuns să “omorâm” timpul doar pentru ca în final timpul să ne omoare pe noi, fără să ne dăm seama de ce. Trebuie să le educăm copiilor şi sentimentele, să-i educăm să fie empatici, să practice compasiunea. Să nu ajungă doar nişte simpli “roboţi perfecţi”.
Planeta asta are nevoie de oameni paşnici şi iubitori, că oameni de succes are suficienţi… atât de arhisuficienţi şi de „succes” încât au ajuns să-şi distrugă propria planetă şi să se omoare între ei. Halal inteligenţe, nu? “Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter este zero!”
În tumultul vieţii cotidiene trebuie să ne mai (re)amintim din când în când că suntem oameni şi avem o calitate profundă – aceea de a simţi. Aşadar, opriţi-vă, cugetaţi un pic la reacţia acestui minunat copil şi, poate-poate, purcedeţi la o scurtă introspecţie. Niciodată nu e prea târziu.

Raul-Florin CZOMPA